In contextul in care criza económica mondiala ne
sugruma atat la propriu cat si la figurat, exista lumi care nu dau importanta
faptului in sine, sau ma rog, nu sufera intr-atat precum se intampla in Europa
sau in America de Nord!
Noi, cei zisii din lumea civilizata, suntem speriati de
ziua de Maine si de Poimaine, de faptul ca trebuie neaparat sa ne platim impozitele,
trebuie sa fim la ore fixe in cutare loc sau la cutare eveniment familial sau
social!
Am ajuns in Montecristi ca si ghid turistic si am ramas… Am suferit de foame, de sete,
am mancat banane verzi din gradina, unde am inchiriat o baraca si unde am ca si
colegi de camera, sobolani, soareci, paianjeni grosi, soparlite care omoara
tantarii, in special noaptea, iar
sobolanii imi mananca sapunurile imprumutate de pe la prieteni. Nu e frig dar e
racoare si briza se plimba alene pe fata mea si imi confera un sentiment de
liniste si confort sentimental. Doamne, ce bine ma simt si chiar daca marile
lipsuri ma fac uneori sa ma simt precum
personajele hugoliene, imi amintesc de luna februarie cu frigul si golicunea
naturii in Europa….
Am lasat
Sosua, am uitat de confort, nu ma intereseaza televizorul, ci ma fascineaza
viata simpla si oamenii de aici.
Montecrsti nu
e nici pe departe un loc de mizerie si saracie, asa cum rautaciosii se pun a
scrie prin bloguri sau site-uri ,ci dimpotriva, cu cei mai curati oameni pe
care i-am cunoscut in aceasta tara. Au case frumoase, simple, altele mai
“sofistícate” dar mai tóate poseda curti mari, cu arbori tropicali, ciresi,
mere tropicale, chinola, banane, mango, etc! N- am vazut fete posomorate,
triste, ca si in Peru, Franta, Olanda sau Argentina, nu exista copii ai
strazilor si nici boschetari. Sau daca or fi, sunt pentru ca acesta e modul lor de viata. Nu sunt violuri,
talharii sau crime –lumea a si uitat cand ar fi fost comisa ultima crima in
zona!
Seara imi
cumpar tigari de foi , ieftine, dar naturale si cand am sansa sa pot cina bine,
le fumez apoi cu un nesat si o satisfactie terbila. Alteori ma simt precum
personajele lui Preda din, pentru mine, misteriosii ani ai vietii interbelice:
Fierari, mici mestesugari, comercianti ambulanti se perinda prin zona, si cred
ca diferente intre “Poiana lui Iocan” si aceasta curte imensa, unde am inchiriat o baraca, doar prin
vegetatia luxurianta. Personajele par a fi aceleasi, ca si cele descrise de
Preda, cu mai mult de un jumatate de secol, si desigur decorul la fel….Toata
viata mi-am dorit sa traiesc cu 100 de ani in urma si uite ca reusesc aici in
Montecristi.
Ah, dar sa nu credeti ca nu exista si hotele de 5
stele (in adevaratul sens), ca nu ar fi si
vile somptuoase, etc
In Montecristi pot sa spun ca ma simt asa cum mi-am
dorit: in liniste si pace sufleteasca!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu